Buncărul din Ilva Mică

aprilie 2021

După drumeția din ianuarie anul curent, când am ajuns la cazematele de la Sălard, ne-am documentat mai mult cu privire la fortificațiile rămase în urma celui de-al Doilea Război Mondial în Transilvania. Astfel, am descoperit informații referitoare la buncărul și cazematele de pe Dealul Strâmba din Ilva Mică, județul Bistrița-Năsăud și ne-am zis că e timpul să trecem de la internet la proba practică, adică la vizita pe teren.

Nu am mai fost niciodată într-un buncăr, iar din filmul văzut pe internet am rămas cu impresia că mă voi rătăci printre atâtea culoare și bifurcații subterane întunecoase.

Ne-am luat frontalele, lanternele și telefoanele și am intrat sub pământ pe un culoar întunecos, cu apă pe jos și bucăți de beton mari și mai mici rezultate în urma exploziilor provocate de trupele hortyste în retragere. Singura frică a fost să nu dăm cumva peste animale sălbatice stabilite acolo și peste șobolanii care din cunoștințele mele, se simt bine la întuneric și umezeală în canale sub pământ.

Sar la concluzie, ca să știți ce am descoperit acolo: nu are de ce să vă fie teamă, nu am întâlnit niciun animal în buncăr, dar am dat peste multe gunoaie aruncate acolo...destul de trist. Alte țări fac turism din amenajarea buncărelor și cazematelor în timp ce la noi nu există nici  cel mai mic bun simț, acela de a nu distruge, scrijelind și pictând pereții cu diverse nume, adică de a păstra măcar ceea ce avem, dacă tot nu se investește nimic pentru conservarea acestor obiective.

Aceste fortificații fac parte din structura defensivă din Carpații Orientali, parte componentă a Liniei Arpad, realizată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de către armata hortystă, pentru contracararea atacurilor armatei sovietice. Conform informațiilor găsite pe internet, Linia Arpad se întinde pe o lungime de peste 600 de kilometri, străbătând teritoriile: Ucrainei, României, Slovaciei și Poloniei servind la apărarea de la depărtare a granițelor estice ale Germaniei Naziste și a resurselor petroliere.

Linia Arpad s-a bazat pe zone fortificate mici, protejate circular, având de obicei principala linie de apărare amplasată pe un vârf de deal la marginea pădurii.

Se pare că și aici în zona Ilva Mică s-a recurs la concentrarea tinerilor români și evreilor ardeleni în cadrul detașamentelor de muncă forțată, ei fiind obligați să sape tranșee de apărare, să construiască cazemate și buncăre, să sape tunele, drumuri și căi ferate.

Buncărul și cazematele din Ilva Mică au fost date în folosință la începutul anului 1944, constituind linia a doua de apărare în fața armatei ruse.

Dealul Strâmba are o altitudine de circa 700 metri, o poziție strategică, oferind posibilitatea supravegherii văilor create de râurile Ilva și Someșul Mare.

Din Ilva Mică se urcă aproximativ 30 de minute până în vârful dealului Strâmba, pe o pantă abruptă. La început trecem pe lângă niște case, pe un drum de țară, dar în curând urcușul se accentuează și urcăm pieptiș, fără să știm exact dacă mergem în direcția bună.

La un moment dat începem să observăm din loc în loc bucăți uriașe de beton, prăvălite pe deal, indiciu care ne-a convins că suntem unde trebuie.

În curând găsim o intrare în buncăr, dar care din păcate este parțial obturată de bucăți de beton rezultate în urma unor explozii. Se pare, că la retragerea trupelor hortyste, aceștia au aruncat în aer gurile tunelului și cazematele construite, pentru a nu ajunge în mâinile armatei ruse. Același lucru l-am observat și la cazematele din Sălard, unde blocuri mari de beton, smulse de suflul exploziei au fost aruncate pe versantul muntelui.

Puțin mai încolo observăm o altă intrare în tunel, ascunsă de câteva crengi. Înaintăm cu emoție prin tunelul lung și întunecat, auzind doar picăturile de apă care cădeau de pe pereții umezi ai buncărului care folosea drept refugiu pentru soldați acum aproape 80 de ani.

Descoperim un tunel subteran cu pereți din beton foarte grosi, cu multe ramificații și guri de ieșire, din loc în loc fiind construite camere pentru soldați, provizii și armament.

În afara gurilor de ieșire, care au fost distruse intenționat la retragere, buncărul s-a conservat foarte bine, exceptând bineînțeles gunoaiele lăsate în urmă de vizitatori, dar și nelipsitele însemne/nume de pe pereți...

Tunelul principal cred că are o lungime de 100 metri, cel puțin atât estimez eu că am umblat de-a lungul lui în întuneric, fiind intersectat de culoare laterale mai scurte, în capătul cărora sunt ieșirile. Acestea sunt amplasate de o parte și de alta a dealului, oferind perspective în toate direcțiile, fiind situate și la înălțimi diferite, în unele locuri trebuind să urcăm un șir lung de trepte.

Am încercat și cred că am și reușit să ajungem în toate colțișoarele tunelului și să vedem toate ieșirile acestuia, unele dintre ele fiind obturate total. Într-un singur loc, în capătul unor scări am simțit că aerul este mai greu de respirat, probabil din cauza prafului ridicat de noi, pentru că acolo se urcă peste molozul rezultat în urma exploziei, dar și datorită faptului că ieșirea respectivă era blocată complet, zona respectivă nefiind ventilată.

În mai multe locuri am observat că buncărul a fost construit pe mai multe nivele, multe ieșiri spre suprafață făcându-se pe trepte, ieșiri care probabil făceau legătura cu cazematele.

Este impresionant cum s-a construit în inima dealului o asemenea fortăreață, pentru care s-a folosit atâta material. Tot din informațiile găsite pe internet, betonul era preparat manual de către muncitori și era transportat pe versanți printr-un sistem de troliuri și vagonete pe șine provenite de la căile ferate miniere. Adăposturile aveau uși blindate, din care se mai pot observa azi doar balamalele solide.

După ce am parcurs toate cotloanele buncărului am revenit la suprafață, unde am căutat și am găsit intrările în buncăr, pe unde din interior vedeam cum se strecoară lumina.

La o intrare în buncăr am văzut bucăți de șine de la căi ferate pe care era gravat anul 1893 și respectiv anul 1933.

 Localnicii cu care am povestit, ne-au spus că au și în curțile lor rămășițe din cazemate și chiar un tunel lung de 10 metri transformat în beci, iar în pădurea de vis-a-vis putem descoperii și alte cazemate.

Precizez faptul că despre existența Buncărului din Ilva Mică, dar și alte informații bine documentate despre fortificațiile din al Doilea Război Mondial le-am găsit pe blogul http://nicolaecristianbadescu.blogspot.com/.

La Ilva Mică, viața merge înainte, construcțiile din timpul războiului îngropate sub pământ, camuflate de vegetația spontană pot trece cu ușurință neobservate, dar trebuie să nu uităm câtă suferință a provocat războiul și să învățăm să prețuim pacea, să ne iubim semenii, natura și cerul albastru.

"Nu stiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea razboi mondial, dar cu siguranta cel de-al patrulea va fi luptat cu bete si pietre." - Albert Einstein

Atașez o filmare realizată în interiorul buncărului, cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginii: