Cazematele de la Vlăhița

noiembrie 2021

          Iar e vineri, aproape a mai trecut o săptămână din care a rămas doar weekendul care trece mult prea repede... Pe sâmbătă se anunță ploi, dar totuși hai să mă uit pe net, poate găsesc un loc pe aproape unde să putem să ne plimbăm câteva ore fără să ne plouă.

          Caut variante în județele învecinate și doar în Harghita arată că e vreme bună până după-amiază, așa că destinația e stabilită. Prin cap mi se derulează o mulțime de locuri, dar îmi amintesc că am văzut pe Facebook o excursie organizată la cazematele de la Vlăhița. Dau rapid o căutare pe telefon și văd că a fost organizată de angajații Centrului Național de Informare și Promovare Turistică (CNIPT) Vlăhița așa că îi sun să aflu mai multe informații despre poziționarea lor și un eventual traseu spre acestea.

          La telefon am vorbit cu un domn foarte amabil, care mi-a răspuns la multele întrebări, mi-a trimis pe mail chiar și o hartă și un scurt istoric al cazematelor de la Vlăhița, pe care, cu toate aceste informații, ne-a zis că ne va fi foarte greu să le găsim, întrucât sunt răspândite prin pădure. Ne-a mai spus că el urma sâmbătă să meargă în altă drumeție cu un grup, dar că o să vorbească cu soția lui, Zsóka, ca să ne însoțească o bucată din traseu să ne arate câteva cazemate și să ne indice poziția celorlalte.

          Așa că sâmbătă dimineața am pornit spre Vlăhița, unde ne întâlnim cu Zsóka la centrul de informare turistică. Ne echipăm rapid și pornim la drum, pentru că, contrar prognozei, deja picura și pe deasupra mai era și ceață deasă. Traseul pe care mergem nu este greu, diferența de nivel este mică, dar nefiind marcat cu greu poți găsi cazematele și celelalte structuri militare.

          Cu toate că vremea este mohorâtă, ne simțim bine pe cărările care străbat pădurea și povestesc cu prietenoasa Zsóka vrute și nevrute.

 Nu după mult timp ajungem la ruinele unei prime cazemate. Aflăm de la Zsóka că acestea au fost construite în anul 1943 de către armata Ungariei cu scopul de a apăra drumul montan spre depresiunea Ciucului. De fapt, în această zonă, la acea vreme erau granițele ținutului secuiesc, unde în timpul celui de al Doilea Război Mondial statul maghiar a înființat Forțele Secuiești de Grăniceri. Așa cum am aflat și de la alți localnici, la construcția acestor structuri militare au fost folosiți prizonieri evrei.

Cu toate acestea, se pare că la Vlăhița nu s-au purtat lupte și nici nu au staționat armatele. Majoritatea cazematelor însă au fost aruncate în aer de către armata sovietică.

Zsóka ne arată mai multe cazemate și buncăre, dintre care unele sunt în stare bună, în care se chiar poate intra, iar din altele au rămas doar niște blocuri de beton explodate și bucăți împrăștiate pe lângă cazemate, șanțuri adânci care în original aveau o adâncime intre 2 și 3 metri și erau săpate în formă de V,  având rolul de a opri trecerea tancurilor, posturi de tragere, tranșee și piramidele din beton, numite “dinți de dragon” care aveau rolul să oprească înaintarea tancurilor. Ea ne spune că soțul ei a identificat peste 60 de fortificații militare în zonă și se gândesc să marcheze traseul pentru a putea fi găsite ușor de turiști.

Ne gândim cu tristețe la toate resursele materiale, dar mai ales la cele umane consumate inutil pentru construcția acestora și la zecile de milioane de vieți pierdute în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

I-am povestit și noi despre buncărul de la Ilva Mică și despre cazematele de la Sălard pe care le-am “descoperit” în drumețiile noastre și ne oferim să le fim ghizi la rândul nostru dacă doresc să le viziteze și ne luăm la revedere de la ea, pentru că trebuia să se întoarcă la fetița ei pe care a lăsat-o în grija bunicilor ca să ne însoțească.

Pentru a vizita alte cazemate situate în altă parte, la câțiva kilometri distanță, ne urcăm în mașina rămasă în parcarea de la Centrul de Informare Turistică.

Urmăm indicațiile ei și trecem cu mașina pe lângă Tabăra Creștină Harghita de lângă Vlăhița și ne încadrăm pe partea dreaptă pe un drum secundar. Înaintăm cu mașina câțiva kilometri până întâlnim o doamnă cu nepoțica ei, Bianca care are șapte ani, curățând șanțul de la drum.  Am avut mare noroc că ne-am oprit să le întrebăm despre cazematele de la Vlăhița, pentru că altfel, nici aici nu le-am fi găsit.  

Chiar pe terenul lor erau amplasate șase cazemate, unele distruse, dar unele în stare bună. Una dintre ele chiar a fost transformată, după reparație, de către tatăl doamnei, în pivniță, deasupra ei fiind construită o magazie.

De-a lungul câmpului erau săpate șanțuri adânci care aveau rolul să oprească trecerea tancurilor, dar care acum sunt pline de vegetație, iar altele chiar de apa acumulată în urma ploilor.

Bianca împreună cu mătușa ei ne-au condus pe la toate cazematele din zonă pe care le știau, bucuroasă “de oaspeți” și de drumeția neașteptată organizată ad-hoc.

După plimbarea lungă și plăcută însoțită de fotografii și filmări pe la cazematele din Vlăhița, ne luăm la revedere de la Bianca și de la mătușa ei și ne întoarcem spre casă mulțumiți că am petrecut câteva ore plăcute în natură, că am întâlnit oameni sufletiști, dispuși să te ajute în mod dezinteresat și că am aflat lucruri noi despre istoria, acestor ținuturi.

Călătorii plăcute spre cazematele de la Vlăhița !

Puteți viziona mai jos un scurt film din drumeția noastră: