aprilie 2021
În primul weekend din luna aprilie, aveam stabilit impreună cu prietenii noștri să urcăm pe Piatra Craivii și să îl vizităm pe Komakiza, fierarul din Apuseni.
În acest sens ne-am pornit spre satul Craiva Veche situat la aproximativ 20 kilometri de Alba Iulia, în apropierea Pietrei Craivii din Munții Trascăului.
Piatra Craivii este o stâncă uriașă în vârful căreia dacii au construit Cetatea Apoulon, ea fiind aleasă pentru poziția strategică excelentă oferită de altitudinea de 1083 metri. Unii istorici consideră că aceasta a fost ultimul refugiu a lui Decebal, ea fiind ultima cetate cucerită de romani în Dacia. Din păcate astăzi cu greu poți să îți dai seama că aici a fost construită o fortăreață acum 2000 de ani.
Satul Craiva Veche, aflat la poalele Pietrei Craivii, s-a depopulat complet de mai mult de 50 de ani, ca urmare a unor alunecări de teren.
El și-a amenajat o căsuță și un atelier de fierărie, chiar lângă ruinele bisericii, singura clădire care a mai rămas în picioare din fostul sat. Viața pe care o duce Komakiza aici este una austeră, fără facilitățile oferite de civilizația modernă, cum ar fi folosirea gazului, a canalizării, a racordului la rețeaua de apă curentă, a drumului asfaltat sau a curentului electric.
De curând, în satul părăsit a mai apărut o familie care încearcă să-și încropească o gospodărie, departe de iureșul cotidian.
Pentru că am ajuns într-o zi ploioasă, ne-am lăsat mașinile la circa doi kilometri de sat și am pornit pe jos pe un drum abrupt și înnoroit.
Știam din ce am citit pe internet că el s-a stabilit în zona centrului vechii așezări, lângă biserică, dar nu știam dacă îl vom găsi acasă. Însă temerile noastre s-au risipit pe măsură ce ne apropiam, pentru că am auzit loviturile ritmice de ciocan cu care modelează fierul.
Ne-am apropiat timizi de atelier, noi fiind un grup mare, de 20 de persoane, din care jumătate copii, dornici să îl vedem cum făurește din fier, doar cu un ciocan, un clește și o nicovală, arme asemănătoare celor cu care se luptau înaintașii noștri.
Ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, făcând glume pe seama stângăciilor noastre (acum știu că fierarul nu folosește dalta), făcându-ne să ne simțim bine și răspunzându-ne sutelor de întrebări rostite și nerostite de noi.
Am petrecut câteva ore foarte interesante în atelierul lui, atât copiii cât și noi adulții, fiind captivați de poveștile sale în timp ce își continua relaxat și cu pasiune munca, adică prelucrarea barelor de fier înroșite în foc, care sub lovitura ciocanului umpleau cămăruța mică de scântei care ne luminau fața.
Fierarul iscusit, talentat și pasionat execută de unul singur toate etapele prelucrării metalului cu precizie și siguranță, el lovind ritmic cu un ciocan de trei kilograme ore în șir până bucata de fier se transformă într-o armă antică sau medievală.
Între timp ploaia s-a oprit dar Emanuel ne-a recomandat să nu mergem pe Piatra Craivii, deoarece există riscul să alunecăm pe stâncile ude.
În schimb, ne-a condus pe dealurile de deasupra satului într-un loc în care ecoul le răspunde întreit celor care strigă – vă dați seama cum au răsunat vocile celor zece copii, dar să nu credeți că adulții s-au lăsat mai prejos. A fost o experiență unică și interesantă care ne-a binedipus pe toți.
De aici ne-a mai condus prin pădure într-o poiană de unde am avut o priveliște mai bună spre Piatra Craivii dar și asupra văilor din zonă.
Pentru că timpul trece foarte repede atunci când asculți legende dar și lucruri interesante din viața reală trăită de Komakiza departe de cotidianul plin de grabă și agitație, ne hotărâm să ne întoarcem la locuința acestuia pentru a ne prezenta armele făurite de acesta.
De la început ne-a avertizat că noi adulții nu o să ținem minte toate denumirile armelor și detaliile tehnice și a avut dreptate – dar copiii așa cum a spus tot el au asimilat mult mai multe informații, spre rușinea noastră, a celor mari.
Am văzut falxul dacic, celebra armă în formă de seceră care a îngrozit romanii, sica dacică, gladiusul – spada romană, sulițe și lănci dar și spade medievale, care au trecut prin mâinile copiilor încântați la vederea acestora – menționez că nu sunt ascuțite, astfel riscul de rănire este exclus.
Ne-am despărțit cu greu de gazda noastră din acea zi, fiecare dintre noi mai având cel puțin o întrebare de pus, dar se apropia seara și noi trebuia să ne întoarcem la mașini și apoi la locul de cazare din Poiana Galdei (Pensiunea Floare de Colț).
Ne întoarcem toți în tăcere pe drumul pe care rar se încumetă mașinile să înainteze, fiecare cu gândurile lui, bântuite acum de legendele și imaginația stârnite de poveștile lui KOMAKIZA, având în urechi doar zgomotul săbiilor care se încrucișau în luptă dar și bătăile de ciocan care modelează fierul, sunete multiplicate de ecoul triplu care le poartă peste văi.
[…] mulțumit doar să o fotografiem de la distanță dintr-o poieniță, în care am fost conduși de Komakiza, pe un drum prin pădure care urca din Craiva […]